Consider că un adult ce deţine capacitatea de asumare este un adult evoluat şi echilibrat. Capacitatea de asumare semnifică răspunderea asupra propriei vieţi, a deciziilor luate şi a greşelilor făcute. Când eşti asumat nu vei căuta vinovaţi în afara ta, nu vei încerca să arunci responsabilitatea asupra celorlalţi.

Un moment bun în care se poate verifica această ipoteză este atunci când dăm de vremuri tulburi cu incidente incomode. Prima reacţie în faţa unei neplăceri va fi să ne recunoaştem contribuţia la o anumită situaţie sau să ne absolvim de vină şi să o pasăm celorlalţi?

Se prea poate ca declanşatorul unei situaţii nefavorabile să vină din exterior, dar în ultimă instanţă decizia de a ne încrede în cineva sau încăpăţanarea de a nu vedea semnele unei inevitabile dezamăgiri, ne aparţin.

De aceea, trebuie să căutăm ca în momentul unei decizii să fim constienţi de impact şi să ne asumăm direct alegerea făcută. Trebuie să înţelegem şi să ne asumăm responsabilitatea hotărâriilor luate.

Teribilismul imatur ce conduc la luarea unor decizii fără a cântări riscurile şi posibilele scenarii, ne influenţează direct.

Ironic este că dacă rezultatul este unul bun tindem să ne lăudam cu decizia îndrăzneaţă ce ne aparţine. Însă, dacă rezultatul este unul negativ vom căuta cauze sau vinovaţi din exterior.

Cu cât realizăm mai repede impactul ce îl are capacitatea de asumare asupra propriei vieţi dar şi asupra celorlalţi, cu atât mai repede vom fi demni de rolul de adulţi maturi şi echilibraţi.

De asumare mai putem vorbi şi atunci când urmează să facem o schimbare majoră în viaţa noastră, dar care posibil să nu fie înţeleasă de cei din jurul nostru. De aici derivă că asumarea reprezintă cea mai bună metodă de sinceritate în raport cu propria persoană.

Din păcate este foarte uşor să trăieşti o viaţă întreagă fără a-ţi recunoaşte anumite dorinţe şi visuri. Teama de insucces sau comoditatea unei vieţi predictibile ne fac să ne ignorăm talentele ce ne fac unici şi minunat de diferiţi.

Atunci când tărăgănăm prea mult în recunoaşterea instinctelor şi aluziilor ce reuşesc să treacă de barierele egoului, practic participăm activ la distrugerea celei mai importante părţi din fiinţa noastră. În acest caz, această lipsă de asumare reprezintă o defăimare majoră pentru sufletul nostru.

Probabil ai încercat să faci “ce trebuie”, să te comporţi cum se aşteaptau ceilalţi de la tine, să urmezi drumul ce societatea îl consideră potrivit pentru tine. Urmând aceste condiţii simţi că libertatea ta este ştirbită şi încet-încet dispare orice urmă de fericire autentică.

Este relativ uşor să faci tot ce trebuie astfel încât cei din jurul tău să fie multumiţi de tine şi să fii considerat adecvat şi conform cu normele societăţii.

Întrebarea este: Cât ai de gând să mai iroseşti timp preţios din viaţa ta pe nişte lucruri ce nu te reprezintă? Cât ai de gând să te mai condamni absurd la ceva ce nu ţi se potriveşte? Când ai de gând să-ţi recunoşti propria scânteie şi să faci ceva în a o dezvolta?

• Arhivă