Nimic nu durează o veşnicie. Viaţa este compusă din schimbare şi adaptare continuă. Tot ce are un început are şi un sfârşit. A încerca să cuprinzi totul este ca şi cum ai încerca să duci nisip în pumni. Aşa ceva este dificil, frustrant şi o pierdere de timp.

La fel se întâmplă şi în cazul durerii. La un moment dat se va stinge sau se va transforma. Fie că te obişnuieşti cu ea sau te plictiseşti de ea, la un moment dat îţi vei schimba atitudinea în raport cu ea. Îţi vei accepta cicatricile şi vei păşi spre un nou început.

Vorbind din proprie experienţă, realizez că durerea m-a lăsat cu mai mult timp în urmă decât aş vrea să recunosc. Dar, temându-mă de schimbare, m-am folosit de durere pentru a avea un motiv de a-mi plânge de milă sau pentru a-mi justifica lipsa unui sens în viaţă.

Din victimă mă transformasem în propriul meu tiran. M-am folosit de ea până când aproape că m-a lăsat fără suflare. Niciodată nu eram cea responsabilă de propriile acţiuni. Comportamnetul meu în raport cu propria persoană era de răzbunare imatură şi stupidă.

Când simţeam că durerea scade în intensitate încercam să o umflu la loc şi să agit fiecare amintire dureroasă. O făceam în mod inconştient. Pe atunci, credeam că odată ce ai fost pus la pământ nu te mai poţi ridica din nou în picioare. Eram convinsă că eram condamnată să-mi trăiesc restul vieţii ca un mort viu.

Noţiunile de linişte şi fericire mi se păreau mai fictive decât ideea porcilor zburători. Lăsasem şocul să se întindă peste tot în fiinţa mea, încât mă dădusem bătută fără îndoială şi mă resemnasem să trăiesc o viaţă lipsită de aer şi de lumină.

Asta până când am ales conştient ca de fiecare dată când durerea se sinchiseşte să-mi dea un respiro să-mi canalizez atenţia pe bine şi pe bucurie. La început mă simţeam neliniştită de ideea de a-mi da voie să mai şi îndrăznesc să visez sau să mă bucur de vreun moment. Mă simţeam ca un animal ce scăpa din cuşcă. Nu ştiam ce să fac sau cum să gestionez această libertate.

Încet, încet am prins curaj şi am început să am încredere din nou în mine şi în ideea de fericire. Trecerea era naturală şi firească.

Apoi, am început să mă satur de vizitele inopinate ale durerii. Am îndrăznit să sper la o viaţă în care durerea să nu mă mai surprindă atunci când mi-e lumea mai dragă. Bineînţeles, că am adoptat varianta războinicului ce sare la gâtul inamicului. Proastă idee! N-am făcut altceva decât să-mi alimentez întunericul şi să-mi prelungesc agonia.

Acum reacţionez altfel în faţa durerii. Ori o îmbrac în lumină, ori încerc să-i înţeleg scopul şi să mă folosesc de ea pentru a creşte şi a mă înţelege mai bine.

În plus, am acceptat realitatea şi faptul că viaţa nu parcurge mereu o linie ascendentă. Are suişuri şi coborâşuri. Şi fiecare dintre ele joacă un rol în evoluţia mea.

Aşadar, când apare durerea sunt mult mai înclinată să o accept şi să nu-i neg prezenţa. Apoi încerc să-i înţeleg scopul şi cauza. Şi nu în ultimul rând, încerc să o îmbrac în lumină, răbdare, iubire şi iertare.

Cel mai eliberator a fost momentul când am realizat că mă pot bucura de viaţă fără să mă tot uit peste umăr cu teamă de apariţia durerii. Că e ok să-mi ofer o a doua şansă la fericire. Că indiferent de natura sentimentelor, şi ele au un sfârşit sau pot suferi atenuări.

• Arhivă