Unul dintre cele mai mari regrete pe care le au oamenii când sfârşitul le este aproape este faptul că nu au trăit în concordanţă cu autenticitatea lor personală. Că nu au avut curajul să trăiască liber după cum au dorit.

Mereu ne amăgim că vom fi fericiţi odată ce vom fi terminat de îndeplinit sarcinile ce ne sunt date. De parcă fericirea ţine cont de o serie de “trebuie”. De parcă pentru a trăi vieţi împlinite este necesar să ne încadrăm în anumite tipare rigide şi restricitve.

Ne minţim la nesfârşit până când creierul nostru ajunge să creadă şi să se ghideze după toate aceste reguli stupide. Dar în adâncul sufletului ştim că nu suntem fericiţi cu acest fel de a trăi. Marea capcană stă în a ne resemna şi a ne lăsa conduşi de acest mod de a gândi ce ne distruge visurile şi ne oboseşte emoţional.

Aşadar, ce este de făcut pentru a stopa autodistrugerea?

Personal am apelat la autocunoaştere. Am îndepărtat toate straturile forţat aplicate. Am despicat fiecare fâşie de “aşa trebuie”, fiecare “uniformă” impusă, dar şi fiecare rană şi amintire de nereuşită. Mi-am impus să supun egoul şi să rămân impasibilă la bazaconiile lui. M-am hotărât să îmi aduc aminte cu fiecare celulă a corpului, cum gândea şi simţea varianta mea originală, prima mea versiune.

Trecând prin acest proces, m-a ajutat să mă cunosc şi să mă înţeleg mai bine. Am retrăit primele amintiri din această viaţă şi am parcurs toate stagiile prin care am trecut până în momentul prezent. Am încercat să privesc obiectiv precum un spectator drumul ce m-a condus până la momentul de faţă.

În acest fel mi-am redescoperit unicitatea, mi-am conştientizat calităţile şi imperfecţiunile, am privit din perspectiva celor ce m-au rănit intenţionat sau nu, am rezolvat parţial în subconştient dilemele ce mă îngheţaseră în anumite domenii. Am acceptat cu inima deschisă anumite pierderi, am găsit rezerve de bucurie, am redescoperit instrumente vechi ce mă ajutau să nu privesc viaţa ca pe o sentinţă capitală.

Nu zic că este uşor să refaci toţi paşii trecutului, să simţi din nou tot acel tumult de experienţe bune şi nebune. Şi unde mai pui că le retrăieşti la viteză mare fără a-ţi da răgaz să faci trecerea între diferitele intensităţi. Poate fi uşor neplăcut pe alocuri.

Dar, în final mi-am realizat propria putere, propria forţă. Am conştientizat numărul de lecţii şi de trucuri ce am ajuns să le execut foarte bine. Am înţeles cât de banale sunt fricile ce au pus stăpânire pe mine atâta amar de vreme. Dar cea mai importantă şi mai semnificativă realizare a fost că în ciuda tuturor îndoielilor şi fricilor nu vreau să mă opresc din a încerca să trăiesc cea mai bună viaţă posibilă.

Încăpăţânarea şi îndărătnicirea ce mi-au fost criticate şi încercate a fi distruse în nenumărate dăţi au fost şi vor rămâne biletul meu de salvare şi reuşită. Oricât de mult aş fi fost forţată să mă supun şi să îmi subjug pornirile de autoconservare, pe atât încăpăţânarea şi îndărătnicirea s-au fortificat şi s-au revoltat.

Fără ele probabil aş fi trăit o viaţă conformă şi stabilă, dar îngrozitor de plictisitoare şi sufocantă. Nu ai cum sa îmblânzeşti partea asta din mine şi mi-am jurat că nici eu la rândul meu nu o să mai încerc să o anihilez.

Cam aşa s-a derulat propria experienţă majoră de autocunoaştere. Procedeu mult amânat şi mereu considerat un coşmar de vechea mea atitudine.

Încă nu am toate răspunsurile şi încă nu am acoperit toate lacunele. Poate voi reuşi într-o zi sau poate niciodată. Dar pentru prima dată în viaţa mea sunt capabilă să-mi recunosc dorinţele şi visurile şi să le las să-mi îmbrace viaţa. E o libertate exuberantă câteodată şi terifiantă în alte dăţi. Dar cu siguranţă este plăcut să trăieşti după proprii termeni şi după propriul plac.

Autocunoaşterea implică distrugerea barierelor şi demascarea adevărului ce zace în fiecare dintre noi. În acest fel realizăm că suntem proprii noştri eroi şi că salvarea stă în propriile mâini. Ne obligă să ne scoatem capul din pământ, să înfruntăm adevărul personal şi să începem să trăim autentic.

• Arhivă