Cele mai vechi amintiri ce îmi revin din ce în ce mai des în minte sunt cele în care mă trezeam duminica cu noaptea în cap. Nu aveam vreun program sau vreo intenţie, pur şi simplu o făceam. Eram micuţă – nu mai mult de 3-4 ani. Mă trezeam în jur de 5 dimineaţa înainte ca soarele să lumineze de zi. Mă dădeam jos din pat încet, fără să fac vreun zgomot ce ar putea să îi trezească pe ai mei. Mergeam pe întuneric încetişor până în sufragerie, mă aşezam pe canapea şi stăteam liniştită în întuneric urmărind cu privirea ivirea zorilor. Mă simţeam liniştită şi senină. Era un proces atât de firesc pentru mine: doar să stau cuminţică în întuneric şi să-mi aud propria respiraţie – mă făcea să mă simt liberă.
Acum realizez că era felul meu de meditaţie, de rugăciune, de conectare la ceva. Cumva în spatele ochilor mei se întampla ceva magic: puteam să vizualizez sufletele liniştite din corpurile adormite ale celor din jurul meu. Mă gândeam la interconexiunile dintre oameni, puteam să simt pulsaţia naturii dincolo de geamul sufrageriei.
Simţeam o mare recunoştinţă pentru că exist, pentru viaţă, pentru sursa de lumină ce m-a ajutat să-mi pun planul în aplicare. Care plan? Încă nu mi-e clar, dar ştiu că el există şi atunci când mă pierd în ale vieţii iluzii mi-aduc aminte de linişte şi simt cum mă detaşez de griji şi de non-sens.
În aceste clipe de linişte sunt prezentă şi observ momentul de acum fără să vreau să schimb ceva: în interiorul sau în exteriorul meu. Este doar ceea ce este şi este perfect aşa cum este. Cu cât mă las purtată mai mult de această meditaţie încep să văd lucrurile la 360 de grade din exterior, dar şi din miez. Am o privire de ansamblu. De multe ori nu pot traduce sau nu pot explica exact în termeni raţionali. Pentru că nu este un proces raţional. Dimpotrivă, pentru a atinge această stare trebuie să te abandonezi cu totul fără teamă, aşteptări sau intenţii.
O făceam des când eram copil şi nu doar în dimineţiile de duminică. Mă surprindeam în acest abandon când priveam pe fereastra de la bucătărie când ningea sau ploua. Sau când stăteam pe balcon în după-amiezile sau serile de vară. Doar priveam şi zâmbeam, uneori cu orele. Eram în lumea mea.
Când am crescut am transformat acest miraj în ascultatul muzicii pe întuneric la fiecare sfârşit de zi. Contemplam la ceea ce a fost sau ceea ce va fi şi puteam visa cu ochii deschişi ore în şir până mă lua somnul. E momentul meu de solitudine, de eu cu mine. Şi, deşi este un proces singuratic, mă simt mai conectată la lume şi la viaţă decât în oricare moment al zilei. Respiraţia are un ritm natural fără a fi grabită de vreo grijă.
Această contemplare de abandon spontan am experimentat-o la maturitate atunci când am trecut prin cele mai negre stări: de groază, de şoc emoţional, de depresie, de lipsă de vitalitate. În timp ce mă luptam raţional să ies din acele stări, fiecare tentativă de salvare mă lăsa fără aer. În momentul în care renunţam să mai lupt sau să-mi mai storc creierii în găsirea unei soluţii, mă cuprindea această stare de abandon. E adevărat ce se spune: când nu mai ai nimic de pierdut, ai totul de câştigat. Liniştea mă cuprindea şi mă ajuta să plutesc într-un somn adânc ce mă ducea departe de probleme şi de bâzâitul asurzitor al gândurilor negative neîntrerupte. De fapt, obosită de istericale renunţam să mai reacţionez la zgomotul de coşmar din capul meu. Şi în acel moment primeam oxigen de la linişte. Apoi, când mă trezeam din somnul odihnitor ştiam ce-i de făcut, sau cumva lucrurile se rezolvau.
Dar, credeţi că am înţeles sau că am învăţat să urmez liniştea? Nu prea. Şi acum, încă am momente în care mă lupt cu monştri imaginari şi mă surprind făcând aceeaşi greşeală din nou şi din nou.
Însă, amintirile din copilărie despre linişte îmi revin din ce în ce mai des şi încerc să aleg această stare în mod conştient şi să rescriu programul creat în ani de zile de condiţionări şi limitări. E un proces continuu ce presupune a face alegerea corectă în fiecare zi. Am ajuns la concluzia asta pentru că am trăit după acel program 20 de ani şi mi-a furat prea mult libertatea şi plăcerea de a trăi. Am ajuns în punctul în care aleg ceva ce poate părea iraţional şi utopic decât să mă mai lupt cu morile de vânt în van.
Slove de lumină 