Am un vis de circa 7 ani şi în sfârşit am decis să-l transform în realitate. Am luat această hotărâre pentru că viaţa obişnuită trăită până acum nu îmi mai prieşte, nu mă mai mulţumeşte. Vreau să simt gustul libertăţii, să pot lua decizii fără teamă, să-mi trăiesc viaţa în cel mai autentic mod posibil.

Am încercat să trăiesc după regulile şi rigorile societăţii, dar în momentul în care am realizat apăsarea gratiilor şi claustrofobia provocată de cuşca în care mă aflam, am decis să evadez. La început mi s-a părut o idee nebunească, dar în scurt timp mi-am dat seama că eu am intrat de bună voie în această cuşcă şi mai mult de atât, eu mi-am construit-o: fiecare perete al acesteia a fost construit cu atâta atenţie şi concentrare, fiecare detaliu a fost cizelat în ani de zile. Aşadar, odată ce m-am trezit şi am realizat că nimeni nu m-a obligat să trăiesc într-o cuşcă, ci eu am luat această hotărâre, mi s-a aprins beculeţul: „Pot fi oricine îmi doresc să fiu, viaţa mea îmi aparţine şi sunt liberă să o trăiesc după propriile mele dorinţe!”.

Momente de îndoială au fost multe şi încă sunt, dar cumva a devenit mai uşor pentru că de această dată mă concentrez pe lucrurile care îmi fac plăcere, care mă inspiră şi care îmi descătuşează inima şi imaginaţia. Înainte, o mare parte a unei zile obişnuite era formată din gânduri ce gravitau în jurul verbului “a trebui”, obligaţii, presiuni şi termene limită. Interesant este că vina o atribuiam oricărui altcuiva, dar niciodată mie.

Momentul trezirii a debutat cu un gând abia auzit într-un cotlon al minţii: “De ce permiţi? De ce accepţi? Cine e responsabil de luarea tuturor acestor decizii?”. Acel moment m-a scurtcircuitat şi pentru o clipă mi-a schimbat focusul de pe marii şi greii rulmenţi ai grijilor şi ai stresului, pe o parte a minţii mele pe care am dat-o uitării cu ani în urmă. Apelam la ea foarte rar, când vream să evadez din realitatea apăsătoare din care îmi construisem viaţa. Niciodată nu am considerat-o mai mult decât un tool de entertainment, sau de visare cu ochii deschişi ce-mi oferea o evadare de scurtă durată într-o lume paralelă, într-o lume în care eram un om liber, fericit şi mulţumit.

De notat este că viaţa nu mi s-a schimbat instantaneu, ci încet. De fiecare dată când se instaura câte un moment de burnout în care mintea era turată la viteză maximă şi urla ca un reactor ce era pe cale să explodeze, în momentele acelea apărea şi vocea aia şoptită. Fascinant e că puteam să o aud în tot acel vacarm. Dacă stau să mă gândesc, acum mi se pare destul de logic:  în momentele de panică toată gălăgia, oricât de asurzitoare ar fi, devine un fel de zgomot alb, de fundal, iar orice sunet şoptit ce invită la calm şi reflexie va fi observat şi luat în considerare. Instinctul de supravieţuire intră în acţiune, îţi oferă soluţii şi într-un mod firesc preia conducerea. Toate aceste gânduri “salvatoare” sunt naturale, le experimentează fiecare dintre noi, fac parte din natura noastră şi sunt mereu prezente. Problema este că nu le dăm ascultare, le ignorăm şi nu le dăm crezare.

Norocul meu este că s-au înmulţit momentele de saturaţie a felului în care îmi desfăşuram viaţa, ceea ce îmi permitea să ascult din ce în ce mai des acele gânduri paşnice. Să ne facem înteleşi: nu auzeam voci, nu eram paranoică, nu sufeream de schizofrenie. Acele gânduri aparţineau eului meu autentic, eului meu ce îl lăsasem în urmă în fiecare zi câte puţin începând cu perioada adolescenţei. Pornisem pe acest drum pentru că mă pierdusem în drumul spre un viitor adult perfect adecvat şi conform cu standardele societăţii.

Aşadar, am început să înţeleg că viaţa o pot trăi după bunul meu plac şi că nu sunt obligată să continui să trăiesc împotriva curentului. Am realizat că în tot acest timp îmi plângeam de milă, deşi soluţia era în faţa mea. Urlam să mi se dea drumul, nu înţelegeam de ce nu mă aude nimeni şi de ce nu mă salvează cineva. În tot acest timp stăteam cu cheia în propria mână… Ironic, nu?

Şi ce credeţi? Că am realizat existenţa cheii din mâna mea şi imediat am fugit la uşă şi m-am eliberat? Poate într-un film aşa ar fi decurs acţiunea, dar nu… în viaţa reală a durat ani. Şi cu toate că acum sunt conştientă de impactul acţiunilor şi gândurilor mele, încă am momente când am îndoieli şi mă întorc în cuşca aia. E ca o amnezie ce pune din când în când stăpânire pe mine şi mă aruncă din nou în aceea temniţă. Singurul vinovat: EU. Soluţia? Să mă cert şi să mă ponegresc? În niciun caz. Mă repun în temă, mă iert, mă iubesc, mă amuz, mă iau de mână şi mă reeliberez. Şi probabil că va mai dura acest “dans”. Poate toată viaţa, cine ştie? Dar cu siguranţă merită fiecare încercare de eliberare. Grozav este că momentele de întemniţare sunt din ce în ce mai rare şi din ce în ce mai scurte. Sper doar că în curând să-mi schimb paradigma total şi să nu mă mai ameţesc în vârtejul ăsta de adormire – trezire.

Mereu încerc să rămân concentrată pe natura gândurilor mele. Lucrez la ele să fie ori pozitive, ori obiective. Când apare vreo intenţie de a mă bloca sau de a mă descumpăni urmez câţiva paşi: îi confirm prezenţa, rămân impasibilă la scopul ei, îi spun elegant şi politicos că nu sunt interesată şi merg mai departe. Şi de când ţin cont de aceşti paşi, numărul gândurilor negative este în scădere.

Am observat că felul în care decurge viaţa mea este dat de tipul gândurilor mele. Atunci când îmi filtrez gândurile şi am grijă ce fel de “alimentaţie” ofer creierului meu, întreaga mea existenţă se îmbunătăţeşte. Natura gândurilor dă tonul sentimentelor, acţiunilor, deciziilor, reacţiilor la ceea ce se întâmplă. În fiecare zi fac o alegere conştientă şi selectez cu atenţie fiecare gând ce îmi traversează mintea. La început am rămas perplexă de câtă dezordine şi de cât haos am găsit. Dar am luat-o pas cu pas şi încet-încet am făcut ordine şi am putut să-mi organizez mintea în mare parte, fără să mă mai las copleşită de negativ şi întuneric.

Acest nou stil de viaţă ce implică filtrarea gândurilor este o alegere zilnică şi conştientă şi necesită implicare frecventă, până ce se transformă într-un obicei. Foarte important este să aleg cu grijă oamenii ce mă înconjoară, mediul, ceea ce citesc, vizionez, ascult. Pe scurt, orice informaţie ce mă influenţează.

Pe lângă acest filtru, apelez din ce în ce mai des la intuiție, la ascultarea inimii şi la descătuşarea copilului ce l-am întemniţat cu ani în urmă.

• Arhivă